La 11 septembrie 2012, Senatul României m-a numit în funcția de
președinte al Institutului Cultural Român. La data respectivă mă aflam
în Germania, unde mă pregăteam pentru a-mi onora contractul ca profesor
invitat la Universitatea din Toronto (Canada). Am acceptat numirea și am
trimis declarația de intenții (vezi Andrei Marga,Cultură, democrație,
modernizare, ICR, București, 2013, pp.99-104). Instantaneu, s-au lansat
defăimări, tipice înțelegerii primitive a politicii, mai ales după
rețeta deformării celor spuse, pentru a putea fi „combătute”. S-a
folosit apoi orice alt pretext pentru atacuri, mergând până la
fabricații biografice spre a influența naivii.
Nu am de rectificat sau de retractat nimic din ceea ce am spus până
acum. În plus, pentru că în România se minte vârtos și se deformează
copios vorbele și faptele, mai precizez că documentele acțiunii mele la
ICR – la fel ca și documentele acțiunii mele la Ministerul Educației
Naționale, la Universitatea din Cluj și la Ministerul Afacerilor Externe
– sunt publicate în volume ce pot fi consultate. Se poate minți o
vreme, dar, până la urmă, se poate verifica pe acte. Documentele
acțiunii la ICR constituie un nou volum (cu titlul Alocuțiuni, reacții,
documente, 2013), în succesiunea celui evocat.
În intervalul de timp menționat, ICR s-a schimbat în bine. S-au
recompus forurile de conducere ale ICR. Am înlocuit desemnările
discreționare în funcții cu concursuri. Între timp, directorii
institutelor din New York, Paris, Chișinău, Lisabona, Budapesta și
directorii adjuncți de la New York, Berlin, Viena, Roma, Veneția,
Lisabona sunt noi. Alți directori și directori adjuncți noi se află în
procedură de numire. S-a elaborat un nou program, axat pe acțiuni cu
impact durabil. A început reconstrucția bibliotecilor românești și a
prezenței românești în mari biblioteci. S-a restabilit primatul valorii
autorului și a operei în fața oricăror altor considerente (vârstă,
afinități etc.). S-a instalat o nouă înțelegere, lărgită a culturii
(incluzând, de asemenea, științele și reflecțiile instituționale,
filosofia și teologia). Un nou sistem de burse s-a pus în aplicare, iar o
nouă geografie a institutelor culturale române în străinătate se află
în faza aprobărilor. S-a intrat într-o nouă interacțiune cu mediul
economic, cu personalitățile și institutele din țară. S-a revenit la
folosirea chibzuită a resurselor. S-a participat la toate târgurile
majore de carte și a debutat revista românească de recenzii destinată
străinătății. S-au făcut multe alte lucruri, în premieră. Un buletin
informativ periodic a informat asupra lor S-au lansat deja organizarea
de librării românești în străinătate, crearea accesului online la fondul
bibliotecilor autohtone, a platformei de comunicare globală a celor
care folosesc limba română și altele. Nici o altă instituție publică a
României nu s-a schimbat atât de mult, într-un timp atât de scurt.
Nu am răspuns decât sporadic denigrărilor, nici chiar atunci când
acestea semănau cu ceea ce un filosof spunea: „eu le vorbeam de
infinit, iar ei aminteau de lungimea pantalonilor”. Argumentum ad
hominem sau straw man fallacy sunt sofismele pe care s-au bazat
detractorii. A trebuit să le arăt unor inși cu pretenții culturale că nu
au proprietatea cuvintelor. De asemenea, câteva lucruri ce țin de
cultură au putut fi observate în legătură cu ICR-ul pe format vechi: cum
s-a fraudat, cât de multe au fost „pilele” în reprezentarea externă,
cum s-a încercat monopolizarea culturii, cum s-au etalat unii mituind în
exterior, cât de profundă este degradarea unor pretinși directori de
conștiință. Asemenea situații nu se pot generaliza, oamenii fiind
diferiți, dar nu vor putea fi ocolite când se va discuta lucid și serios
realitatea anilor recenți.
Nu sunt interesat de evaluările celor amintiți, chiar dacă ținta lor
vizibilă este macularea altora. Nu mă interesează nici părerea a tot
felul de inși suficienți și îmbufnați, lipsiți de realizări, care,
nimeriți printre parlamentari demni de respect, recurg la orice
delațiune ca să iasă în față. Nu mă interesează negociatorii din culise.
Nu mi se pare că prezintă interes nici opinia celor care una promit și
alta fac, accentuând încadrarea României pe o direcție greșită. Nu am de
dat vreo probă cu nici unul dintre aceștia.
Am fost confruntat continuu cu cel puțin trei impedimente. Primul
provine dintr-o legislație ce este atât de „originală” încât nu are
seamăn în țările europene. De pildă, nu doar consiliul de conducere, ci
și conducerea executivă este pluricoloră la ICR, ceea ce îngreunează
decizia, iar trecerile prin comisiile senatului a revocărilor din
funcție nu se face nici în cazul, evident mai important, al
ambasadorilor. Al doilea impediment provine din restricțiile bugetare
impuse în 2012-20013. Al treilea provine din birocrația sufocantă a
aprobărilor. Spre exemplu, deschiderea ICR Nurnberg – Munchen, pentru
care s-au primit acordul guvernului Bavariei în decembrie 2012 și, în
zece zile, aprobarea Ministerului de Externe german, nu are nici acum,
după mai mult de șapte luni, răspunsul Ministerului român de Externe.
Sunt multe întrebări deschise. Este de plătit acum costul unei
amalgamări lipsite de legitimare, câtă vreme, și în iunie și în
decembrie 2012, oamenii au votat altceva? Sunt de plătit eforturile de a
schimba personal numit odinioară în exterior pe criterii obscure? Este
lupta ascunsă a unor politicieni dezorientați? Este în joc o chestiune
de imaturitate? Sunt toate acestea laolaltă?
În contextul evocat și cu considerentele amintite, demisionez din
funcția de președinte al ICR, cu solicitarea ca demisia să între în
vigoare imediat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu